De când am început să practic slacklining mai serios, de când am început să visez proiecte de highline, mi-am dorit să existe activitate în România. Mi-am dorit să nu mai fiu privită de toți trecătorii ca o nebună a cărei loc este la circ. Dat fiind că România din păcate se află tot timpul în urmă comparativ cu restul Europei și mentalitatea poporului nu este foarte permisivă noului, nu este ușor să introduci ceva ca slacklining. Dar pe parcursul timpului am dat de „nebuni” ca mine și de oameni cumsecade care ne admiră giumbușlucurile și ne încurajează. Pentru asta sunt foarte recunoscătoare. Iată că am reușit să avem și un proiect de highline în țară și să atragem nenumărați curioși la înălțime!
De sărbători ne-am strâns peste zece oameni entuziasmați în zona Brașovului. A durat ceva până am găsit locul potrivit și chiar și așa nu a fost nimic sigur până a doua zi când ne-am apucat de montat. A fost un proiect de highline foarte fain. Da, a fost frig. Da, am mai și înghețat. Dar da, am mers pe highline. Da, am inițiat ambițioși. Da, am deschis o nouă lume în România. Da, am băut mult ceai și am mâncat multă zacuscă. Da, am fost obosiți, chiar extenuați. Da, am zâmbit simțind cum inima ni se umple de fericire și am inspirat libertatea ascunsă între stâncile ce păreau la început intimidante.
Slackline nu este o activitate individuală, chiar dacă așa pare. Este nevoie de mai mulți ca să montezi. Este nevoie de mai mulți ca să prinzi curaj. Este nevoie de mai mulți ca să împarți ceea ce simți. Despre asta a fost primul nostru proiect ca și echipă, ca și comunitate. Am transmis entuziasm și am primit la rândul nostru de zece ori mai mult. Eu cred că zâmbetele celor din jurul meu au transformat experiența în cel mai frumos lucru posibil la sfârșit de an.
Eu personal mă ghidez după emoții, după direcția ce îmi este indicată de toată ființa mea. Acolo sus simt că mi-e bine. Simt că dispare orice strat de neîndoială, orice strat de protecție și sunt expusă. Expusă naturii, expusă propriei mele ființe, expusă liniștii și energiei din jur. Parcă totul e încâlcit cumva în capul meu, dar acolo e totul simplu. Câteodată mi-e ușor să mă ridic pe linie și să merg. Dar de cele mai multe ori reprezintă o provocare pentru mine. Trebuie să ajung într-o stare de concentrare maximă și să mă lupt ca să rămân în picioare. E foarte ușor să cazi. Să spui că nu poți și să renunți. Să te oftici, să dai din picioare de frustrare. Dar te ridici înapoi și te lupți din nou. Pentru că simți că acolo sus e bine.
Corpul îmi mai joacă feste câteodată. Mă ridic și sunt calmă. Fac trei pași și deodată corpul meu începe să tremure incontrolabil. Este un efort enorm să încerc să controlez mișcarea și obosesc instant. Este un sentiment atât de puternic când te ridici încât fizic nu ești capabil să-l duci câteodată. Așa îți descoperi limitele corpului și ale minții. Așa ajungi să progresezi și să zâmbești din ce în ce mai mult.
Magie împietrită de Daniel Panicu & Andrei Iosub.