Momente

Reading tip*

Citește rar, accentuează fiecare propoziție și încearcă să te transpui în poveste.

În orice faci la un moment dat o să ai un impas. O să te blochezi în moment și o să simți că nu reușești sub nici o formă să treci mai departe. Am ajuns și eu la un impas cu performanța mea la slacklining.  În numeroase excursii am tras de mine și parcă rezultatele erau și mai proaste ca înainte. În jurul meu restul progresau și se observa cu ochiul liber. Distanțele merse creșteau, tricurile încercate și mai apoi reușitele creșteau și ele la număr, numai pașii mei au rămas zece. Și mi-am spus că nu contează, că fiecare progresează în ritmul lui și că trebuie doar să mai exersez.


Photo by Adriano Losso

Și până la urmă nici nu este așa de important cât poți să mergi, care este recordul tău, ce tricuri nebune ești în stare să faci. Contează să te simți bine și să te bucuri că ai ocazia să faci ceea ce îți place. Dar în continuare mă rodea ideea faptului că nu reușeam să înaintez, mi-era frică de a nu reuși vreodată să înaintez. Poate acesta îmi este nivelul și trebuie să mă împac cu asta. Dar cum să mă pot împăca cu asta?


Photo by Jonathan Halmen

Prin ceea ce faci îți creezi o identitate. Îți găsești locul, oamenii, pasiunea. Pe lângă asta, te afirmi în fața celorlalți. Le arăți cine ești. Și vrei să ai ce povesti, vrei să te mândrești cu cine ești, cu ce faci. Poate standardele mele sunt ridicate și câteodată cer prea mult de la mine și ajung inevitabil să fiu dezamăgită. Dar nu poți nici să nu ai standarde sau standarde prea joase, căci așa nu mai tinzi spre nimic și nu te mai dezvolți în nici o direcție. Din nou, trebuie să găsești un echilibru. Și acela ar fi, să fii mulțumit cu realizările tale, să te bucuri de ceea ce ai reușit, să accepți și greșelile, dar să tinzi în continuare spre mai mult, lăsându-ți spațiu și timp. Ușor de zis, huh?

Astfel am încercat să îmi mai schimb un pic mentalitatea. Să nu mă las doborâtă de frustrarea eșecului, să fiu într-adevăr mulțumită de ceea ce pot și să încerc să-mi păstrez totuși determinarea pentru a progresa.

Cumva toate momentele au avut și un timing bun. Ceea ce mi-a demonstrat că lucrurile se așează și nu trebuie să le grăbești.


Photo by Adriano Losso

În excursia din Finale Ligure, Italia, unde ne-am instalat nebuniile peste mare, a fost unul din momente. Pe linia de 90 reușeam să fac câțiva pași, dar nu mă depărtam prea tare de ancoră. Erau o mulțime de italieni în jur, care mergeau pe highline ca și cum ieșiseră la plimbare și mă simțeam intimidată până în măduva oaselor. Preferam să stau leneșă la soare, să mă bucur de mare și să evit contactul cu prea multă lume. Dar nu puteam pleca fără să mă duc totuși pe linie, doar de asta venisem, nu?

Am adormit pe plajă, fiind trezită de zgomotul lui Pavel care mă striga disperat să salvez berile, care în urma unui val au pornit-o în larg. Dezorientată și amorțită am intrat în apa rece după beri. (Era sfârșit de aprilie, îți poți închipui cât de încântată am fost să intru în mare.) Dacă tot m-am trezit, m-am dus să aștept să-mi vină rândul pentru a merge pe highline. Iaca mi-a și venit rândul. Am ieșit plină de emoții și speranțe. Am încercat să mă ridic și să merg, dar ceva mă împiedica să înaintez. Căzătură după căzătură au venit și lacrimile și nodul acela insuportabil în gâtul meu. Am respirat adânc și mi-am zis că nu mă las afectată și că o să continui. Am simțit cum o determinare pură îmi ia loc pe chip și cum toată ființa mea se încordează în pregătire. M-am ridicat și am reușit să merg mai mult decât am reușit vreodată pe o asemenea lungime. La fiecare încercare de atunci mi-am adunat îndârjirea în suflet și expirând gălăgios, am mers.


Photo by Adriano Losso

Acum o săptămână am fost din nou la Urban highline festival în Lublin, Polonia. De data aceasta cu mult mai multă experiență. Nefiind așa de mulți participanți ca în anul precedent, am avut mult mai mult timp de petrecut pe highline. În prima zi am avut 5 sesiuni de joacă, pe când anul trecut cred că am avut 5 în total! Am încercat o grămadă de lucruri noi, dinamice, pe care în general le ocolesc din cauza fricii. I-am încurajat cât de mult am putut pe cei veniți pentru prima dată la highline, făcându-și primii pași, gândindu-mă că acum un an așa eram și eu. Anul trecut am trăit experiența mult mai intens, focusându-mă mai mult pe oamenii din jur și cunoscând comunitatea de slacklineri.

Anul acesta a fost mai mult o experiență personală. Astfel am ajuns și la provocarea liniilor mai lungi. Am încercat linia de 60 m lungime de la turnuri, care are o expunere incredibilă asupra orașului. Aveam emoții mari învârtindu-se în stomac, știind că sunt obosită și că efortul se dublează. Dar în sfârșit era rândul meu și nu puteam să-l ratez. Am ieși pe geam și am coborât până pe linie. În continuare stomacul meu zicea că este imposibil. Am mers vreo două treimi cu două căzături și m-am oprit, știind că dacă voi continua există mari șanse să nu mai pot să mă întorc. Așa că am făcut cale întoarsă. Să mă trag înapoi pe rolă ar fi fost un efort imens, așa că am zis că încerc să merg cât pot, ca să mai micșorez distanța până la ancora de unde am plecat. M-am ridicat și am reușit să merg înapoi toată distanța! M-am lăsat să cad și cu capul în jos am simțit cum mă năpădesc lacrimile și râd în același timp. Am simțit cum mă relaxez și cum mă cuprinde o senzație de amorțeală în picioare și în cap. Am stat agățată așa un timp, ca să-mi revin și să mă mai răsfăț cu priveliștea cât pot. Am ieșit și m-am întins pe jos. Mi-am închis ochii și corpul parcă mi-era din plumb. Nu mă puteam mișca și nici nu voiam. Voiam doar să mă scufund în dezmorțeala aceea copleșitoare.


Photo by Navin Devnani-Torres

Următoarea provocare a fost la office sau skyskraper lines unde sunt trei linii a câte 60 respectiv 80 m la etajul 12 al unor blocuri. Atmosfera este mai liniștită decât în centrul orașului unde sunt liniile scurte de la tribunal sub care se adună mulțimi de curioși să ne privească. Anul trecut deja mă curpindea frica uitându-mă pe geam, dar anul acesta eram foarte determinată și entuziasmată în același timp să le încerc. Mi-am ales linia de 60 m pe feather pro care este făcută dintr-un material foarte ușor. Chiar înainte de rândul meu am primit o energie foarte bună din jurul meu. Lumea era emoționată, dar relaxată și entuziasmată. Am ieșit pe linie și dinspre geamuri a strigat cineva înspre partenerul meu de joacă de pe linia paralelă „Look at her! She knows what she’s doing!” (Uită-te la ea! Ea știe ce face!), măgulindu-mă cumva. M-am așezat și m-am uitat în jur. Era o lumină caldă de apus cu nuanțe portocalii. Mi-am închis ochii și am inspirat adânc. M-am simțit și eu ca o pană. M-am ridicat și am început să merg. Parcă se făcuse liniște cu totul. Și am mers. Aveam tot trupul încordat și simțeam cum mă doare miezul trunchiului de la cât de încordată eram. Respiram foarte intens, presând aerul afară cu zgomot. Am mers. Se vedea capătul. Am mers. Am mers până în capăt, mărindu-mi “recordul personal” la 60 m. M-am întors, stând expusă și m-am lăsat să cad. Un urlet de fericire mi-a umplut gâtlejul și am zâmbit cu tot ceea ce am. Din ferestrele de la celălalt capăt s-au auzit chiote și felicitări. Nu am mai dat jos zâmbetul de atunci.


Photo by Joonas Karjalainen

Într-o parte era apusul cu lumina lui caldă și mângâietoare, iar în cealaltă se adunau nori de furtună, negri și groși în mijlocul cărora s-a format timid un curcubeu.

/0 Comments/by

Slacklife

Am trecut printr-o transformare. De obicei ne transformăm câte puțin în fiecare zi, dar acum am trecut printr-o transfomare vizibilă. Am trecut de la a fi o atletă excentrică și inovativă prin pasiunea ei la o atletă banală, ce se bucură de o comunitate largă construită în jurul pasiunii ei. Practica de slackline e de multe ori o activitate individuală unde ești confruntat cu tine însuți, cu propriile temeri, frustrări, dorințe și provocări. Dar fără comunitatea din jur, fără prieteni care să te încurajeze, care să nu te lase să te adâncești în gânduri întunecate legate de ideea de a nu fi de ajuns, de eșec, nimic din ce faci nu pare să aibă vreun sens în cele din urmă. Simplul sfat de a zâmbi îți întoarce colțurile gurii în sus și scoate dinții la iveală. Auzind înjurătrile colorate în toate limbile posibile urlate în golul ce te înghite după ce cazi, nu poți decât să te bucuri că nu ești singur.

Voiam să vorbesc despre cum a merge la highline nu mai este o raritate între timp. Fiecare sfârșit de săptămână prezice o nouă aventură. Acest prospect mi s-a părut inițial un vis, un ideal la care nu se poate ajunge prea ușor. Dar iată că un pic de ambiție combinată cu perseverență, motivație și prieteni poate duce la împlinirea idealului. Specialul a devenit normal. Ceea ce mă împinge spre aventuri și proiecte și mai mari și mai ambițioase. Ceea ce mă insipiră să nu caut să mă opresc, ci să cresc și mai mult în mediul acesta propice.

Întotdeauna am fost concentrată pe persoana mea, pe dezvoltarea mea personală și modul cel mai practic de a desfășura lucrurile din perspectiva mea. Iar la highline din nou accentul a căzut pe mine. Dar am descoperit cât de mult înseamnă o îmbrățisare imediat după ce cobori de pe banda suspendată. Cât de mult înseamnă să-ți vezi prietenii progresând, zâmbind până la urechi și tremurând din tot corpul după efort. Să-i vezi cântând în jurul focului, glumind tot timpul și bucurându-se de natură total deconectați pentru două zile. Să crești ca persoană este imposibil fără cei din jur.

Observ că mă întorc din nou și din nou la prieteni, la a nu fi singur. Cred că această temă a devenit atât de importantă pentru mine deoarece transformarea de care vorbeam înainte s-a produs pe toate nivelurile din viața mea, nu numai la practica de slackline. Am plecat de acasă, de la sentimentul de familiaritate și ocrotire, de cunoscut și normal. Am ajuns într-o lume total nouă cu obiceiuri diferite, cu o cultură diferită, cu o percepție despre viață și oameni diferită. Sentimentul de outsider încă persistă, dar prin comunitatea de slackline am reușit să-mi găsesc rădăcini în această lume paralelă. Am reușit să îndepărtez ideea de vulnerabilitate ca și ceva negativ și am început să mă deschid față de oamenii din jurul meu și să nu mă mai retrag în sinea mea ca un iepuraș lovit de soartă. Astfel pun din nou accentul pe importanța pe care o are practica de slackline pentru mine. Realizez că fiecare își descoperă pasiunea și calea în propriul fel, iar istorisirile mele pot să aibă sau nu rezonanță în sufletele celor ce îmi citesc răndurile. Consider însă necesare aceste cuvinte în povestea mea și în continuarea aventurilor mele.

Chiar ieri am fost la highline. Entuziasmată până peste cap ca întotdeauna, dar pe un fond imens de oboseală. M-am asigurat, am prins hangover-ul (carabinieră cu rolă) de bandă și am ieșit în vale. Simțeam sfârșeala prin toate membrele, dar am vrut totuși să încerc să mă ridic. M-am ridicat. Am făcut un pas. Am căzut. Am izbucnit în plâns. Am stat așa agățată de leash (asigurarea formată dintr-o coardă trecută printr-o bandă tubulară) și am plâns. M-am lăsat cu capul în jos și am lăsat totul să curgă în hău. Am crezut că am reușit să mă eliberez de surplusul de emoții și că acum o să mă pot concentra totuși. Dar nodul din gâtul meu a persistat. M-am dat jos, m-am așezat și am simțit cum cineva mă îmbrățișează. Am lăsat lacrimile să curgă nestingherite și am renunțat la ideea de a mai încerca să înțeleg de ce șiroaiele nu se opresc.

M-am așezat în hamac și am adormit.

Diana

Photos @Adriano Losso & Tijmen Van Geel

/0 Comments/by

(H)am ham

De când am început să practic slacklining mai serios, de când am început să visez proiecte de highline, mi-am dorit să existe activitate în România. Mi-am dorit să nu mai fiu privită de toți trecătorii ca o nebună a cărei loc este la circ. Dat fiind că România din păcate se află tot timpul în urmă comparativ cu restul Europei și mentalitatea poporului  nu este foarte permisivă noului, nu este ușor să introduci ceva ca slacklining. Dar pe parcursul timpului am dat de „nebuni” ca mine și de oameni cumsecade care ne admiră giumbușlucurile și ne încurajează. Pentru asta sunt foarte recunoscătoare. Iată că am reușit să avem și un proiect de highline în țară și să atragem nenumărați curioși la înălțime!

De sărbători ne-am strâns peste zece oameni entuziasmați în zona Brașovului. A durat ceva până am găsit locul potrivit și chiar și așa nu a fost nimic sigur până a doua zi când ne-am apucat de montat. A fost un proiect de highline foarte fain. Da, a fost frig. Da, am mai și înghețat. Dar da, am mers pe highline. Da, am inițiat ambițioși. Da, am deschis o nouă lume în România. Da, am băut mult ceai și am mâncat multă zacuscă. Da, am fost obosiți, chiar extenuați. Da, am zâmbit simțind cum inima ni se umple de fericire și am inspirat libertatea ascunsă între stâncile ce păreau la început intimidante.

Slackline nu este o activitate individuală, chiar dacă așa pare. Este nevoie de mai mulți ca să montezi. Este nevoie de mai mulți ca să prinzi curaj. Este nevoie de mai mulți ca să împarți ceea ce simți. Despre asta a fost primul nostru proiect ca și echipă, ca și comunitate. Am transmis entuziasm și am primit la rândul nostru de zece ori mai mult. Eu cred că zâmbetele celor din jurul meu au transformat experiența în cel mai frumos lucru posibil la sfârșit de an.

Eu personal mă ghidez după emoții, după direcția ce îmi este indicată de toată ființa mea.  Acolo sus simt că mi-e bine. Simt că dispare orice strat de neîndoială, orice strat de protecție și sunt expusă. Expusă naturii, expusă propriei mele ființe, expusă liniștii și energiei din jur. Parcă totul e încâlcit cumva în capul meu, dar acolo e totul simplu. Câteodată mi-e ușor să mă ridic pe linie și să merg. Dar de cele mai multe ori reprezintă o provocare pentru mine. Trebuie să ajung într-o stare de concentrare maximă și să mă lupt ca să rămân în picioare. E foarte ușor să cazi. Să spui că nu poți și să renunți. Să te oftici, să dai din picioare de frustrare. Dar te ridici înapoi și te lupți din nou. Pentru că simți că acolo sus e bine.

Corpul îmi mai joacă feste câteodată. Mă ridic și sunt calmă. Fac trei pași și deodată corpul meu începe să tremure incontrolabil. Este un efort enorm să încerc să controlez mișcarea și obosesc instant. Este un sentiment atât de puternic când te ridici încât fizic nu ești capabil să-l duci câteodată. Așa îți descoperi limitele corpului și ale minții. Așa ajungi să progresezi și să zâmbești din ce în ce mai mult.

Magie împietrită de Daniel Panicu & Andrei Iosub.

/0 Comments/by

Cu capul în jos

Când am discutat despre următoarea excursie de highline m-au cuprins instant nerăbdarea și entuziasmul. Când într-adevăr ne-am pornit la drum simțeam cum inima mea deja începe să bată mai repede, dar părea în continuare ireal. Ajungând la prima destinație ne-am apucat de sortat echipament după ce prima tură de recunoaștere s-a desfășurat cu succes.

Montarea a decurs lent, fără grabă că doar suntem ardeleni, și ne-am bucurat de razele calde de soare care ne-au mângâiat cu amintirea verii.

Știi când simți o neliniște în interior. Te apasă ceva de undeva și parcă vrea să-ți sugrume ființa. Te simți încătușat, încarcerat, deși ești ”liber” s-o pornești în orice direcție.  E un sentiment profund pe care îl acoperi atunci când apare și îl îndeși în fundul bagajului.

La highline îl scot din bagaj, îl arunc departe și îmi las inima să respire. Atârnând cu capul în jos îmi eliberez toate colțurile minții, scutur toate frustrările, supărările și probleme pe care în fond mi le-am creat singură.

Stau în fund pe highline și mă pregătesc de prima ridicare.

E un proces prin care te desprinzi de lumea de afară și nu mai exiști decât tu și banda aceea subțire care te susține.

Inspir, mă ridic în picioare și mă lupt să rămân în spațiul acela pur în care roiește energia naturii. Cad și emoția este atât de puternică încât nu pot decât să zâmbesc și să-i dau răgaz inimii mele să absoarbă tot. Frica este un instinct foarte puternic, iar corpul reacționează conform instinctului dând logica și rațiunea deoparte. Am reușit într-o sesiune mai lungă să mă eliberez de frică. Am încercat de nenumărate ori să mă ridic, să merg calmându-mi respirația și mișcarea corpului și am reușit să elimin frica, parcă am simțit cum iese prin toți porii și mă lasă să ating o frântură din viață, din ce înseamnă de fapt să trăiești.  După aceea se transformă totul într-o joacă pe ritmurile chitării ce răsună pe fundal și strigătele celor de pe margine. Prin strigătele acelea simți mai mult decât încurajare, pentru că inimile oamenilor acelora bat deodată cu a ta și inspiră emoția din aer, expirând un ”Allé Allé!” puternic.

În vară nu m-aș fi încumetat nici măcar să stau pe un highline mai lung de 30 m, mi se părea imposibil, dar acum am început pe un highline de 75 m, am continuat pe unul de 35 m, iar spre sfârșit a trebuit să văd cum se simte unul de 140 m.

M-am dus cu gândul de a sta pur și simplu în fund pe highline și a mă juca cu elasticitatea benzii prin bounce. Dar m-am simțit foarte sigură, am simțit că mă îmbrățișează pur și simplu, că mă atrage spre ea. În lumina unui apus duios, auzind numai respirația mea și vrând să redau îmbrățișarea m-am ridicat în picioare și am făcut un pas. A fost una din experiențele care mi-a pătruns în suflet ca un crescendo al freamătului copacilor din jur, al suspinului aerului.

A doua destinație ne-a umplut fețele de zâmbete și cred că am simțit cu toții un sentiment adânc de mulțumire.

Incredibil. Minunat.  Neverosimil .

Am fost expuși universului, privind șiruri de munți, valea cu orașe și linia fumurie a orizontului. 30 m lungime și 600 m expunere.  Portocaliu, roșu, galben, mov, roz, bleumarin, negru ni s-au întipărit pe retină la vederea apusului. Liniște completă și cerul plin de stele, valea plină și ea cu luminițe pâlpâitoare.

Corzile chitării răsunând cu o intensitate aproape dureroasă în noi, vocile noastre arcuindu-se fragil în întuneric.

Această excursie de highline am înfăptuit-o în cadrul asociației Tiroliners, trei dintre noi fiind însă Balanceuri pasionați.

Aventură capturată de Joni Fäth și smartphones 😉

/2 Comments/by

A lil’ bit of action

Cred că cel mai indicat ar fi să încep cu descrierea primei mele experiențe de highline, cu începutul nebuniei care mi-a acaparat toată ființa. Anul trecut în septembrie am participat la Girls Only Slackline Festival în Ostrov, Cehia. Acolo am urcat prima oară pe highline.

Chiar înainte de a urca am încercat să rămân calmă și concentrată, dar simțeam cum îmi transpiră palmele si cum îmi bate inima în gât. Toate fetele în jurul meu povesteau cum ele prima dată au stat în fund pe linie, încercând să-și facă curaj și s-au întors fără succes la margine transpirate toate. Era rândul meu și entuziasmul ducea o luptă cu frica în interiorul meu. Am ajuns, sunt pe highline, nu-mi vine să cred, zâmbesc. Cam tremură. Hai să încerc ceva mai ușor. Stau în buddha și încep să mă simt mai confortabil. Mi-am amintit de respirație și un val de calm mi-a străbătut corpul. Nu mai tremură. Încerc să mă ridic, reușesc și stau în picioare pe highline. Surprinderea mea a luat locul concentrării și a urmat primul meu leashfall. It’s not that bad peeps, don’t worry! Habar n-aveam cum să mă urc înapoi, dar asta nu a fost o problemă. Fetele din jur m-au ghidat și am ajuns din nou sus. Eram în alertă, simțeam cum tremură totul și cât de obosită sunt deja. E incredibil de greu de descris ce simți pe highline. Corpul tău e în alertă și o voce de undeva urlă disperată să te întorci. Îți amintești de pământul care a fost sub picioarele tale și cum ai da orice să te întorci înapoi și să nu te mai urci vreodată pe highline. Dar respiri și sufoci vocea aceea. Te concentrezi pe mișcarea plămânilor, încerci să-ți asculți corpul și totodată să ignori ce-ți semnalează.

Prima mea experiență s-a încheiat cu recordul a trei pași, several leashfalls și o febră musculară ce m-a înjunghiat încă o săptămână după.

prima oara pe highline

Diana, prima oară pe highline. Sau poate deja la a doua sesiune?

A treia zi la Urban Highline Festival s-au deschis liniile din centru. Cumva eram foarte determinată și sigură pe mine. A venit rândul meu și deși simțeam cum interiorul meu se revoltă și se agită, mi-am pus hamul, m-am asigurat și am ieșit pe geam. Ce fel de om iese pe geam de la etajul doi și se urcă pe o bandă nu mai lată de un deget?

M-am ridicat. Leashfall. Iar m-am ridicat. Leashfall. De fiecare dată se auzea un chiuit aprobator din dreptul geamului. Nu se poate. Din nou. M-am poziționat în chongo mount. Mi-am golit mintea și m-am ridicat. Am mers până în capăt. Satisfacție. Extaz. Pure joy. O explozie. Dinspre geam urlă toată lumea, aplaudă și se bucură. The slacklove is real y’all!

Următoarele zile au fost un amestec constant de emoții ce-ți sugrumă stomacul și emoții ce-ți transpun sufletul în euforie. A treia zi de highline a reprezentat apogeul. Am urcat în turnul bisericii și urma să ne ”dăm” pe benzile dintre turnuri. Frica aproape m-a convins să nu încerc. Mi-era bine acolo lângă, uitându-mă la ceilalți. Chiar înainte de a veni rândul meu au venit doi slackeri entuziasmați să cânte de pe highline. Stând în exposure și cântând la ukulele sau cu capul în jos cântând la melodica, mi-au suprimat nervozitatea și mi-au imprimat curajul de care aveam nevoie.

Astfel am ajuns să mă aflu între turnurile bisericii. Ceea ce făcea diferența față de benzile din centru erau înălțimea și expunerea mult mai mari. Eram încremenită pur și simplu. Orice mișcare îmi trimitea un șoc de-a lungul spinării și în mintea mea era un singur cuvânt: nu! Am crezut că singura opțiune este să mă întorc, că nu e de mine. Dar cu încurajările de pe margine mi-am forțat mintea să funcționeze și corpul să mă asculte. Cu inima în dinți m-am ridicat. Tremuram în interior, eram încordată la maxim și totuși cumva relaxată. Respiram apăsat, păstrând legătura dintre minte și corp. Am înaintat. Fiecare pas părea ireal, imposibil. In the end I managed to walk the line with only one leashfall!

Toată ziua după mi-a zburdat sufletul, am zâmbit necontenit și m-am plimbat dansând desculță prin oraș.

UHF 2018 here I come!

/by

Urban Highline Festival Lublin, 2017

Organizat încă din anul 2009, UHF este unul dintre cele mai populare festivaluri de highline, cunoscut în special pentru faptul că permite multor începători să-şi ia prima doză de slack la înălțime. În 2017, festivalul s-a desfăşurat pe o perioadă de 6 zile, dintre care primele 2 au fost dedicate organizării de workshopuri, iar restul au fost dedicate dansului pe cer. În cazul în care cochetezi de ceva vreme cu slackline şi în sfârşit ai curaj să participi la un festival de highline, lista noastră de amintiri îți va face o idee despre lucrurile la care să (nu) te aştepți.

0. Ai să ai la dispoziție muuuuulte benzi de slackline

Cel puțin pentru primele 2 zile, când majoritatea activităților se desfășoară în camping. Un lucru fascinant în zona de camping este faptul că aceasta permite setarea de slackline. Un lucru şi mai fascinant este să observi cum participanții reuşesc să monteze atât de multe benzi încât nici un copac nu scapă de cel puțin o îmbrățișare.

Prima bandă Balanceur care a ajuns la UHF: Para Focului, testată și lăudată de-a lungul întregii săptămâni.

Din acest moment, deplasarea prin camping pentru un om normal începe să semene cu o capcană sau cu un labirint. Dar pentru tine, slacker entuziast, este ca şi cum ai păşit în rai şi nu mai vrei să atingi pământul vreodată. Poți testa longline, long rodeolines, rodeo, rodeo, rodeo, trickline cât şi benzi de începător, fiecare montată la tensiuni şi înălțimi diferite. Adică posibilități nenumărate de joacă şi de explorare a stilului care ți se potriveşte cel mai bine.

Un lucru simpatic e să observi că foarte rar se întâmplă ca o bandă să fie lăsată liberă. Un lucru şi mai simpatic e că la orice oră din zi sau din noapte, cineva dănțuieşte fix pe banda pe care plãnuiai şi tu să te dai.

1. Ai să dai peste muuuuulți oameni buni

Odată cu transformarea campingului într-un slackpark, devine evident că nivelul de determinare şi de practică a celorlalți participanți este unul foarte ridicat. Te plimbi printre tricklineri care nu-şi mai termină back-flipurile, surferi care chiar zici că-s pe val şi oameni care fac chestii pe care chiar nu le-ai mai văzut. Ăsta e locul în care se inventează mișcări noi!

În funcție de rutina ta de practică şi numărul de skill-uri din buzunar, s-ar putea să fii foarte intimidat spre foarte foarte intimidat. Din fericire, ajungi repede la concluzia pe care o știi de mult, cea care te-a făcut să te îndrăgostești de slackline și de comunitate: nivelul tău nu contează. Nu ești într-o competiție cu colegii de bandă. Nimănui nu-i pasă de cât sau ce poți face. Tuturor le place însă să vadă că încerci, cazi, te ridici şi repeți râzând.

2. Vei avea ocazia să înveți o grămadă de chestii

Schimbul de informații e super intens, iar curiozitatea și determinarea sunt molipsitoare. Chiar şi în afara workshopurilor, ai posibilitatea să înveți skilluri noi. Vrei să fii acolo, să pui întrebări, să oferi şi să primeşti feedback de la cei mai experimentați ca tine. Dacă nu ceri tu sfaturi, cineva se va oferi oricum să îți sugereze o nouă poziție, o mișcare mai ciudată, un alt mod de a păși. Nu uita că ești înconjurat de unii dintre cei mai pasionați din lume, așa că fii pregătit să primești observații chiar și atunci când crezi că știi ce faci.

Referitor la workshopuri, acestea au fost oferite anul acesta de echipa Slacktivity, cât și de unii dintre cei mai experimentați riggeri. Practica de highline cere o cunoaştere detaliată a multor tehnici care te vor ajuta să menții riscurile de lezare la minim. Vei avea ocazia să exersezi şi să primeşti feedback referitor la nodurile de bază, așezarea pe bandă la înălțime, găsirea echilibrului, ridicarea (din fund sau chongo-mount), căderea (da, chiar trebuie să înveți să cazi și nu poți face asta doar pe youtube), cățărarea pe lonjă și multe altele. Toate astea cer mult exercițiu și atenție și îți vei mulțumi pe highline pentru că le-ai practicat. Also, muscle memory really works!

3. Te vei juca pentru a scăpa de emoții

Pe parcursul întregului festival activitatea de slackline este acompaniată de activități secundare, care de care mai jucăușe. Ele te vor ajuta să mai scapi de emoția anticipării, cât și de fricile dintre sesiuni. Indiferent de nivelul tău de experiență, seara de dinaintea primei tale sesiuni este într-adevar specială. E foarte posibil ca creierul tău (stimulat de dănțuit toată ziua pe slackline şi de toate informațiile noi primite) să devină din ce în ce mai excitat. E momentul perfect să te implici într-una dintre activitățile secundare (jonglat, șah, yoga, cântat și dansat, capoera, acro-yoga) pentru a mai elibera din această stimulare.

De asemenea, e momentul perfect în care ai ocazia să scapi de așteptări / provocări personale. E foarte posibil ca acestea să contribuie către excitația ta prematură, care nu te va ajuta deloc în momentul în care vei dori să pășesti. Amintește-ți că faci asta doar pentru că-ți place și pentru că îți cauți limitele personale și nu pentru a-ți demonstra vrednicia. Tensiunea și emoțiile fac parte din joc și sunt complet ok, atât timp cât știi cum să ți le porționezi.

4. Te vei juca și mai mult, în timp ce-ți aștepți rândul la bandă!

Având în vedere numărul mare de participanți (în jur de 300), devine evident că nu o să ai la dispoziție foarte mult timp pentru sesiunea ta. De asemenea, o să poți încerca 2, 3, maxim 4 benzi într-o zi, în sesiuni de 15 minute fiecare, deși vei petrece toată ziua acolo.
Deci, ce-i de făcut? Asta-i tot, doar aştepți să-ți vină rândul? Păi nu! Contribuie la cu energia ta și fii acolo pentru prietenii tăi atunci când aceştia păşesc! Încurajează-i, amintește-le că le place slackline (e posibil să fi uitat deja) și că ești acolo pentru ei. Fă poze, adu-le apă, vorbeşte-le dacă au nevoie. Ia-le din emoții, trăieşte fiecare pas cu ei, aplaudă-le micile victorii, bate palma atunci când se întorc şi strânge-i tare tare în brațe.

Legarea nodului de inelele de siguranță

Jo pregătit de dans.

Nu ești niciodată singur pe bandă 🙂

 

Tot flow-ul ăsta de energie reprezintă magia momentului şi-ți va crea amintiri de neuitat. Oferă și primește într-un ritm constant, și ai să te minunezi de cum vei prinde aripi atunci când îți vine ție rândul.

5. Hai sus!

Ok, acum e rândul tău pe bandă. Începi să ai ceva emoții încă de când auzi “Who’s next?” şi uşor uşor simți cum … Hei, dar asta-i o altă poveste, una specială și unică rău de tot. Mai bine să ne zică Diana cum i-a fost ei 🙂

TL;DR: În urma participării la UHF 2017, am sumarizat câteva idei bune de împachetat pentru următorul an, în cazul în care vrei să-ți duci practica de slackline la un nou nivel. Să ne vedem suspendați între nori!

/by