Cred că cel mai indicat ar fi să încep cu descrierea primei mele experiențe de highline, cu începutul nebuniei care mi-a acaparat toată ființa. Anul trecut în septembrie am participat la Girls Only Slackline Festival în Ostrov, Cehia.

Chiar înainte de a urca am încercat să rămân calmă și concentrată, dar simțeam cum îmi transpiră palmele si cum îmi bate inima în gât. Toate fetele în jurul meu povesteau cum ele prima dată au stat în fund pe linie, încercând să-și facă curaj și s-au întors fără succes la margine transpirate toate. Era rândul meu și entuziasmul ducea o luptă cu frica în interiorul meu. Am ajuns, sunt pe highline, nu-mi vine să cred, zâmbesc. Cam tremură. Hai să încerc ceva mai ușor. Stau în buddha și încep să mă simt mai confortabil. Mi-am amintit de respirație și un val de calm mi-a străbătut corpul. Nu mai tremură. Încerc să mă ridic, reușesc și stau în picioare pe highline. Surprinderea mea a luat locul concentrării și a urmat primul meu leashfall. It’s not that bad peeps, don’t worry! Habar n-aveam cum să mă urc înapoi, dar asta nu a fost o problemă. Fetele din jur m-au ghidat și am ajuns din nou sus. Eram în alertă, simțeam cum tremură totul și cât de obosită sunt deja. E incredibil de greu de descris ce simți pe highline. Corpul tău e în alertă și o voce de undeva urlă disperată să te întorci. Îți amintești de pământul care a fost sub picioarele tale și cum ai da orice să te întorci înapoi și să nu te mai urci vreodată pe highline. Dar respiri și sufoci vocea aceea. Te concentrezi pe mișcarea plămânilor, încerci să-ți asculți corpul și totodată să ignori ce-ți semnalează.

Prima mea experiență s-a încheiat cu recordul a trei pași, several leashfalls și o febră musculară ce m-a înjunghiat încă o săptămână după.

A treia zi la Urban Highline Festival s-au deschis liniile din centru. Cumva eram foarte determinată și sigură pe mine. A venit rândul meu și deși simțeam cum interiorul meu se revoltă și se agită, mi-am pus hamul, m-am asigurat și am ieșit pe geam. Ce fel de om iese pe geam de la etajul doi și se urcă pe o bandă nu mai lată de un deget?

M-am ridicat. Leashfall. Iar m-am ridicat. Leashfall. De fiecare dată se auzea un chiuit aprobator din dreptul geamului. Nu se poate. Din nou. M-am poziționat în chongo mount. Mi-am golit mintea și m-am ridicat. Am mers până în capăt. Satisfacție. Extaz. Pure joy. O explozie. Dinspre geam urlă toată lumea, aplaudă și se bucură. The slacklove is real y’all!

Următoarele zile au fost un amestec constant de emoții ce-ți sugrumă stomacul și emoții ce-ți transpun sufletul în euforie. A treia zi de highline a reprezentat apogeul. Am urcat în turnul bisericii și urma să ne ”dăm” pe benzile dintre turnuri. Frica aproape m-a convins să nu încerc. Mi-era bine acolo lângă, uitându-mă la ceilalți. Chiar înainte de a veni rândul meu au venit doi slackeri entuziasmați să cânte de pe highline. Stând în exposure și cântând la ukulele sau cu capul în jos cântând la melodica, mi-au suprimat nervozitatea și mi-au imprimat curajul de care aveam nevoie.

Astfel am ajuns să mă aflu între turnurile bisericii. Ceea ce făcea diferența față de benzile din centru erau înălțimea și expunerea mult mai mari. Eram încremenită pur și simplu. Orice mișcare îmi trimitea un șoc de-a lungul spinării și în mintea mea era un singur cuvânt: nu! Am crezut că singura opțiune este să mă întorc, că nu e de mine. Dar cu încurajările de pe margine mi-am forțat mintea să funcționeze și corpul să mă asculte. Cu inima în dinți m-am ridicat. Tremuram în interior, eram încordată la maxim și totuși cumva relaxată. Respiram apăsat, păstrând legătura dintre minte și corp. Am înaintat. Fiecare pas părea ireal, imposibil. In the end I managed to walk the line with only one leashfall!

Toată ziua după mi-a zburdat sufletul, am zâmbit necontenit și m-am plimbat dansând desculță prin oraș.

UHF 2018 here I come!