performanta la slacklining

Reading tip*

Citește rar, accentuează fiecare propoziție și încearcă să te transpui în poveste.

În orice faci la un moment dat o să ai un impas. O să te blochezi în moment și o să simți că nu reușești sub nici o formă să treci mai departe. Am ajuns și eu la un impas cu performanța mea la slacklining.  În numeroase excursii am tras de mine și parcă rezultatele erau și mai proaste ca înainte. În jurul meu restul progresau și se observa cu ochiul liber. Distanțele merse creșteau, tricurile încercate și mai apoi reușitele creșteau și ele la număr, numai pașii mei au rămas zece. Și mi-am spus că nu contează, că fiecare progresează în ritmul lui și că trebuie doar să mai exersez.


Photo by Adriano Losso

Și până la urmă nici nu este așa de important cât poți să mergi, care este recordul tău, ce tricuri nebune ești în stare să faci. Contează să te simți bine și să te bucuri că ai ocazia să faci ceea ce îți place. Dar în continuare mă rodea ideea faptului că nu reușeam să înaintez, mi-era frică de a nu reuși vreodată să înaintez. Poate acesta îmi este nivelul și trebuie să mă împac cu asta. Dar cum să mă pot împăca cu asta?


Photo by Jonathan Halmen

Prin ceea ce faci îți creezi o identitate. Îți găsești locul, oamenii, pasiunea. Pe lângă asta, te afirmi în fața celorlalți. Le arăți cine ești. Și vrei să ai ce povesti, vrei să te mândrești cu cine ești, cu ce faci. Poate standardele mele sunt ridicate și câteodată cer prea mult de la mine și ajung inevitabil să fiu dezamăgită. Dar nu poți nici să nu ai standarde sau standarde prea joase, căci așa nu mai tinzi spre nimic și nu te mai dezvolți în nici o direcție. Din nou, trebuie să găsești un echilibru. Și acela ar fi, să fii mulțumit cu realizările tale, să te bucuri de ceea ce ai reușit, să accepți și greșelile, dar să tinzi în continuare spre mai mult, lăsându-ți spațiu și timp. Ușor de zis, huh?

Astfel am încercat să îmi mai schimb un pic mentalitatea. Să nu mă las doborâtă de frustrarea eșecului, să fiu într-adevăr mulțumită de ceea ce pot și să încerc să-mi păstrez totuși determinarea pentru a progresa.

Cumva toate momentele au avut și un timing bun. Ceea ce mi-a demonstrat că lucrurile se așează și nu trebuie să le grăbești.


Photo by Adriano Losso

În excursia din Finale Ligure, Italia, unde ne-am instalat nebuniile peste mare, a fost unul din momente. Pe linia de 90 reușeam să fac câțiva pași, dar nu mă depărtam prea tare de ancoră. Erau o mulțime de italieni în jur, care mergeau pe highline ca și cum ieșiseră la plimbare și mă simțeam intimidată până în măduva oaselor. Preferam să stau leneșă la soare, să mă bucur de mare și să evit contactul cu prea multă lume. Dar nu puteam pleca fără să mă duc totuși pe linie, doar de asta venisem, nu?

Am adormit pe plajă, fiind trezită de zgomotul lui Pavel care mă striga disperat să salvez berile, care în urma unui val au pornit-o în larg. Dezorientată și amorțită am intrat în apa rece după beri. (Era sfârșit de aprilie, îți poți închipui cât de încântată am fost să intru în mare.) Dacă tot m-am trezit, m-am dus să aștept să-mi vină rândul pentru a merge pe highline. Iaca mi-a și venit rândul. Am ieșit plină de emoții și speranțe. Am încercat să mă ridic și să merg, dar ceva mă împiedica să înaintez. Căzătură după căzătură au venit și lacrimile și nodul acela insuportabil în gâtul meu. Am respirat adânc și mi-am zis că nu mă las afectată și că o să continui. Am simțit cum o determinare pură îmi ia loc pe chip și cum toată ființa mea se încordează în pregătire. M-am ridicat și am reușit să merg mai mult decât am reușit vreodată pe o asemenea lungime. La fiecare încercare de atunci mi-am adunat îndârjirea în suflet și expirând gălăgios, am mers.


Photo by Adriano Losso

Acum o săptămână am fost din nou la Urban highline festival în Lublin, Polonia. De data aceasta cu mult mai multă experiență. Nefiind așa de mulți participanți ca în anul precedent, am avut mult mai mult timp de petrecut pe highline. În prima zi am avut 5 sesiuni de joacă, pe când anul trecut cred că am avut 5 în total! Am încercat o grămadă de lucruri noi, dinamice, pe care în general le ocolesc din cauza fricii. I-am încurajat cât de mult am putut pe cei veniți pentru prima dată la highline, făcându-și primii pași, gândindu-mă că acum un an așa eram și eu. Anul trecut am trăit experiența mult mai intens, focusându-mă mai mult pe oamenii din jur și cunoscând comunitatea de slacklineri.

Anul acesta a fost mai mult o experiență personală. Astfel am ajuns și la provocarea liniilor mai lungi. Am încercat linia de 60 m lungime de la turnuri, care are o expunere incredibilă asupra orașului. Aveam emoții mari învârtindu-se în stomac, știind că sunt obosită și că efortul se dublează. Dar în sfârșit era rândul meu și nu puteam să-l ratez. Am ieși pe geam și am coborât până pe linie. În continuare stomacul meu zicea că este imposibil. Am mers vreo două treimi cu două căzături și m-am oprit, știind că dacă voi continua există mari șanse să nu mai pot să mă întorc. Așa că am făcut cale întoarsă. Să mă trag înapoi pe rolă ar fi fost un efort imens, așa că am zis că încerc să merg cât pot, ca să mai micșorez distanța până la ancora de unde am plecat. M-am ridicat și am reușit să merg înapoi toată distanța! M-am lăsat să cad și cu capul în jos am simțit cum mă năpădesc lacrimile și râd în același timp. Am simțit cum mă relaxez și cum mă cuprinde o senzație de amorțeală în picioare și în cap. Am stat agățată așa un timp, ca să-mi revin și să mă mai răsfăț cu priveliștea cât pot. Am ieșit și m-am întins pe jos. Mi-am închis ochii și corpul parcă mi-era din plumb. Nu mă puteam mișca și nici nu voiam. Voiam doar să mă scufund în dezmorțeala aceea copleșitoare.

Următoarea provocare a fost la office sau skyskraper lines unde sunt trei linii a câte 60 respectiv 80 m la etajul 12 al unor blocuri. Atmosfera este mai liniștită decât în centrul orașului unde sunt liniile scurte de la tribunal sub care se adună mulțimi de curioși să ne privească. Anul trecut deja mă curpindea frica uitându-mă pe geam, dar anul acesta eram foarte determinată și entuziasmată în același timp să le încerc. Mi-am ales linia de 60 m pe feather pro care este făcută dintr-un material foarte ușor. Chiar înainte de rândul meu am primit o energie foarte bună din jurul meu. Lumea era emoționată, dar relaxată și entuziasmată. Am ieșit pe linie și dinspre geamuri a strigat cineva înspre partenerul meu de joacă de pe linia paralelă „Look at her! She knows what she’s doing!” (Uită-te la ea! Ea știe ce face!), măgulindu-mă cumva. M-am așezat și m-am uitat în jur. Era o lumină caldă de apus cu nuanțe portocalii. Mi-am închis ochii și am inspirat adânc. M-am simțit și eu ca o pană. M-am ridicat și am început să merg. Parcă se făcuse liniște cu totul. Și am mers. Aveam tot trupul încordat și simțeam cum mă doare miezul trunchiului de la cât de încordată eram. Respiram foarte intens, presând aerul afară cu zgomot. Am mers. Se vedea capătul. Am mers. Am mers până în capăt, mărindu-mi “recordul personal” la 60 m. M-am întors, stând expusă și m-am lăsat să cad. Un urlet de fericire mi-a umplut gâtlejul și am zâmbit cu tot ceea ce am. Din ferestrele de la celălalt capăt s-au auzit chiote și felicitări. Nu am mai dat jos zâmbetul de atunci.

Într-o parte era apusul cu lumina lui caldă și mângâietoare, iar în cealaltă se adunau nori de furtună, negri și groși în mijlocul cărora s-a format timid un curcubeu.

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *